Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice, ...orişicum!”
Şi eu, ca tot românul, care se uită la televizor (în ideea de a mă informa şi de a înţelege lumea înconjurătoare, de a mi-o reprezenta, măcar la nivelul limbajului pentru a găsi şi a-mi da, evident, un sens - în ultimă instanţă, test de inteligenţă şi adaptare), văd şi aud, de acolo, că tot ce mi se întâmplă ar ţine de faptul că aş fi... sub limită. Că nu mă duce gogoloiul şi, din acest motiv, instituţii care mai de care, dar mai ales politice nu trebuie să-şi mai bată capul, câtă vreme ,,chestiuni arzătoare la ordinea zilei” depăşesc înţelegerea mea. Pe de altă parte, spune la ,,telembizor” ,,mon cher”, că, dacă mai vreau să mai bag mâine mămăligă în gură, (astăzi, în rai, n-a mai fost nici măcar mălai!) trebuie să accept. Cu alte cuvinte, starea actuală (a noastră, a tuturor, că dacă ar fi doar a mea, ,,trai pe vătrai, nineacă!”) e una de supunere, nu una de pus sub semnul întrebării, de despicat precum firul în patru, de gândit şi de găsi soluţii. Ce să mai zic? La drept vorbind, dacă a spus-o şi Brucan, trebuie să fiu cumva de acord cu faptul că lumea se împarte în proşti şi deştepţi. Ei, bine, într-un context oarecare, pe vremea când mai puteam glumi, un şef, (cu „foncţie”), mi-a reamintit , într-un oarecare târg mare, spusa profesorului. ,,Mda! - i-am răspun eu - şi aci regula e aceeaşi. ...Numai că deştepţii vin din provincie. Acum când provincia, ,,parcă e, parcă nu e”, contextual, mă tot întreb unde mă postez eu, unde se află semenul meu şi, evident, cel care o spune sus şi tare: „acceptă şi ai răbdare!”
Cu sufletul pus pe calea ferată, gata de capitulare, îmi aduc aminte că textul conform căruia în perioada contemporană, considerată ca fiind a treia tematizare filosofică, “lumea este dată prin comunicare, prin semnificare, şi lucrul este numai un semn printre semne. Semnul este primordial pentru că lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoaşterea este relativă la comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoaşterii”, (...) “animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor şi indicilor, al semnalelor şi simptomelor, pe când lumea nu poate apărea decât la nivelul semnelor” (A. Codoban, Semn şi Interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 14-15) .
Mda! – iar aprob repetând: ,,animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume”, şi asta pentru că , adaug eu, comunică (limbaj articulat la nivelul conştinţei). Mă crucesc şi mă întreb (prin raportare la textul biblic): dacă, mai nou, comunicare nu e, nimic nu e? Altfel spus, ce nu comunicăm nu există? Nu! Sau cel puţin aşa spun F. van Eemeren şi R. Grootendorst în La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996. p. 39. : ,,ceea ce este şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există”,
Las la o parte citatul, fie şi numai pentru faptul că lucrurile pot fi şi altfel, însă nu pot trece cu vederea că discursul este un act de limbaj în care trebuie măcar picurată, vrând sau nu , informaţia. Iar ea, informaţia, ar trebui redată la nivelul unei structuri logice şi coerente, căreia, după spusa lui Noica, i s-ar asociza şi un înţeles. Înţeles, adăugăm noi, dacă şi numai dacă, în exprimare este şi un gram de adevăr. Altfel spus, aceste acte de limbaj sunt percepute dacă receptorul este în măsură să recunoască şi propoziţiile şi funcţia lor comunicativă, să distingă între un act de limbaj direct sau indirect, simplu sau complex, şi să-i cunoască valoarea de adevăr. În caz contrar, discursul, oricât de savant ar fi, este cam tot un fel de bălmăjală în timpul căreia palavragiului îi scapă păsăreii pe gură.
Domnule, asta e! Ca să vezi, abia acum îmi dau seamna de unde hoardele de porumbei prin centrul oaraşelor! Mai ales după campaniile electorale!
Lăsând gluma, pentru o mai mare limpezime (evident, la nivel ştiinţific), trebuie să aduc aminte faptul că actele de limbaj posedă, din perspectiva autorilor menţionaţi mai sus, cel puţin câteva proprietăţi:
1. actul de limbaj este o acţiune, în consecinţă informaţia pregăteşte, incită, ea are datele pentru valoarea de decizie, deci de acţiune;
2. actul de limbaj este un act intenţional;
3. actul de limbaj este un act convenţional care depinde, în realizarea sa, de anumite condiţii;
4. actul de limbaj este determinat contextual.
În acelaşi scop, mă simt obligat să spun (fără a nuanţa), faptul că informaţia-enunţ este uşor localizată şi considerată ca adevărată, dacă îndeplineşte măcar câteva condiţii de indentificare:
1. Condiţia de conţinut propoziţional;
2. Condiţia esenţială;
3. Condiţii pregătitoare;
4. Condiţii de responsabilitate (ibidem, p. 39).
Dacă aş mai adauga la cele enunţate anterior şi numai faptul că F. van Eemeren, R. Grootendorst clasifică actele de limbaj în: Acte de limbaj reprezentative, directive, promisive, expresive, declarative etc., am da cel puţin nuanţă, dacă nu şi credibilitate, celor spuse. Cert este că o analiză pertinentă de text şi de conţinut pune în evidenţă atât tipul propoziţiilor cât şi valoarea lor de adevăr. Iar dacă ele, propoziţiile, mustesc a adevăr, în conţinut, în faţă iese şi vorbitorul, oricine ar fi: eu, omul de rând, semenul meu, savant de renume, politicianul etc.
Cu toate acestea, după toate cele spuse, pentru că veşnic am fugit de ermetisme ca dracu de tămâie, trebuie să recunosc faptul că şi acum, la fel ca la început, sunt în aceeaşi mare încurcătură! Pe de o parte, bâjbâi în a-mi găsi locul (prost sau deştept? – Dumnezeu ştie! Cică ar depinde, în mare măsură, de... p----d, S--ă, şi, evident, de perspectivă, la care, mă rog, trebuie adăugată şi interpretarea. Asta pentru că sunt din cei ce se ocupă cu ea!), pe de alta, cei ce ar trebui să vorbească, tăcând (lăsând la o parte momentele în care bat câmpii), îmi dovedesc, fără ezitare, că nu există, şi nu în ultimul rând, în lipsa celor anterioare, analiza, fie ea şi de domeniul ştiinţei, tot un fel de apă de ploaie se cheamă.
„Speculaţii! Face şi ăsta pe deşteptul!” – ar putea spune, pe bună dreptate, chiar şi un confrate. Iar atunci, ce-mi rămâne? Să vă invit să ne uităm în jur, să vedem ce ni se întâmplă şi... voi decideţi. Ca eu, ,,omul aruncat în lume”, mă tot poticnesc. Acum şi pentru faptul că tocmai au ieşit prealaţii cu moaşte la plimbare de parcă sfinţii ar fi de vânzare!, (Poate greşesc, Dumnezeu să mă ierte!), propovăduind şi ei răbdare. Deci, „...puţintică răbdare, chestiuni arzătoare la ordinea zilei” zice ,,mon cher” de la tribună, răbdare zice şi popa (că tot a mai făcut-o şi o face zi de zi în slujba... domnului cutare), răbdare... Parafrazând întreb: răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice! Orişicum?... De votat (v)-am votat! În plus, acum şi până când?
,,E, şi dumneata...” – îmi zice unul Stan ( ăla păţitul, aţi auzit de el, de pe la mine din Bulzeşti) - ,,parcă n-ai şti! Până ce-or face ăştia toţi, dar toţi, cocoaşa mare!” Da? ,,Da!”
Ei, păi, atunci, fraţilor, ce să mai zic: răbdare!
Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice?!... Orişicum?!... Nu?
Şi eu, ca tot românul, care se uită la televizor (în ideea de a mă informa şi de a înţelege lumea înconjurătoare, de a mi-o reprezenta, măcar la nivelul limbajului pentru a găsi şi a-mi da, evident, un sens - în ultimă instanţă, test de inteligenţă şi adaptare), văd şi aud, de acolo, că tot ce mi se întâmplă ar ţine de faptul că aş fi... sub limită. Că nu mă duce gogoloiul şi, din acest motiv, instituţii care mai de care, dar mai ales politice nu trebuie să-şi mai bată capul, câtă vreme ,,chestiuni arzătoare la ordinea zilei” depăşesc înţelegerea mea. Pe de altă parte, spune la ,,telembizor” ,,mon cher”, că, dacă mai vreau să mai bag mâine mămăligă în gură, (astăzi, în rai, n-a mai fost nici măcar mălai!) trebuie să accept. Cu alte cuvinte, starea actuală (a noastră, a tuturor, că dacă ar fi doar a mea, ,,trai pe vătrai, nineacă!”) e una de supunere, nu una de pus sub semnul întrebării, de despicat precum firul în patru, de gândit şi de găsi soluţii. Ce să mai zic? La drept vorbind, dacă a spus-o şi Brucan, trebuie să fiu cumva de acord cu faptul că lumea se împarte în proşti şi deştepţi. Ei, bine, într-un context oarecare, pe vremea când mai puteam glumi, un şef, (cu „foncţie”), mi-a reamintit , într-un oarecare târg mare, spusa profesorului. ,,Mda! - i-am răspun eu - şi aci regula e aceeaşi. ...Numai că deştepţii vin din provincie. Acum când provincia, ,,parcă e, parcă nu e”, contextual, mă tot întreb unde mă postez eu, unde se află semenul meu şi, evident, cel care o spune sus şi tare: „acceptă şi ai răbdare!”
Cu sufletul pus pe calea ferată, gata de capitulare, îmi aduc aminte că textul conform căruia în perioada contemporană, considerată ca fiind a treia tematizare filosofică, “lumea este dată prin comunicare, prin semnificare, şi lucrul este numai un semn printre semne. Semnul este primordial pentru că lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoaşterea este relativă la comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoaşterii”, (...) “animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor şi indicilor, al semnalelor şi simptomelor, pe când lumea nu poate apărea decât la nivelul semnelor” (A. Codoban, Semn şi Interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 14-15) .
Mda! – iar aprob repetând: ,,animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume”, şi asta pentru că , adaug eu, comunică (limbaj articulat la nivelul conştinţei). Mă crucesc şi mă întreb (prin raportare la textul biblic): dacă, mai nou, comunicare nu e, nimic nu e? Altfel spus, ce nu comunicăm nu există? Nu! Sau cel puţin aşa spun F. van Eemeren şi R. Grootendorst în La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996. p. 39. : ,,ceea ce este şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există”,
Las la o parte citatul, fie şi numai pentru faptul că lucrurile pot fi şi altfel, însă nu pot trece cu vederea că discursul este un act de limbaj în care trebuie măcar picurată, vrând sau nu , informaţia. Iar ea, informaţia, ar trebui redată la nivelul unei structuri logice şi coerente, căreia, după spusa lui Noica, i s-ar asociza şi un înţeles. Înţeles, adăugăm noi, dacă şi numai dacă, în exprimare este şi un gram de adevăr. Altfel spus, aceste acte de limbaj sunt percepute dacă receptorul este în măsură să recunoască şi propoziţiile şi funcţia lor comunicativă, să distingă între un act de limbaj direct sau indirect, simplu sau complex, şi să-i cunoască valoarea de adevăr. În caz contrar, discursul, oricât de savant ar fi, este cam tot un fel de bălmăjală în timpul căreia palavragiului îi scapă păsăreii pe gură.
Domnule, asta e! Ca să vezi, abia acum îmi dau seamna de unde hoardele de porumbei prin centrul oaraşelor! Mai ales după campaniile electorale!
Lăsând gluma, pentru o mai mare limpezime (evident, la nivel ştiinţific), trebuie să aduc aminte faptul că actele de limbaj posedă, din perspectiva autorilor menţionaţi mai sus, cel puţin câteva proprietăţi:
1. actul de limbaj este o acţiune, în consecinţă informaţia pregăteşte, incită, ea are datele pentru valoarea de decizie, deci de acţiune;
2. actul de limbaj este un act intenţional;
3. actul de limbaj este un act convenţional care depinde, în realizarea sa, de anumite condiţii;
4. actul de limbaj este determinat contextual.
În acelaşi scop, mă simt obligat să spun (fără a nuanţa), faptul că informaţia-enunţ este uşor localizată şi considerată ca adevărată, dacă îndeplineşte măcar câteva condiţii de indentificare:
1. Condiţia de conţinut propoziţional;
2. Condiţia esenţială;
3. Condiţii pregătitoare;
4. Condiţii de responsabilitate (ibidem, p. 39).
Dacă aş mai adauga la cele enunţate anterior şi numai faptul că F. van Eemeren, R. Grootendorst clasifică actele de limbaj în: Acte de limbaj reprezentative, directive, promisive, expresive, declarative etc., am da cel puţin nuanţă, dacă nu şi credibilitate, celor spuse. Cert este că o analiză pertinentă de text şi de conţinut pune în evidenţă atât tipul propoziţiilor cât şi valoarea lor de adevăr. Iar dacă ele, propoziţiile, mustesc a adevăr, în conţinut, în faţă iese şi vorbitorul, oricine ar fi: eu, omul de rând, semenul meu, savant de renume, politicianul etc.
Cu toate acestea, după toate cele spuse, pentru că veşnic am fugit de ermetisme ca dracu de tămâie, trebuie să recunosc faptul că şi acum, la fel ca la început, sunt în aceeaşi mare încurcătură! Pe de o parte, bâjbâi în a-mi găsi locul (prost sau deştept? – Dumnezeu ştie! Cică ar depinde, în mare măsură, de... p----d, S--ă, şi, evident, de perspectivă, la care, mă rog, trebuie adăugată şi interpretarea. Asta pentru că sunt din cei ce se ocupă cu ea!), pe de alta, cei ce ar trebui să vorbească, tăcând (lăsând la o parte momentele în care bat câmpii), îmi dovedesc, fără ezitare, că nu există, şi nu în ultimul rând, în lipsa celor anterioare, analiza, fie ea şi de domeniul ştiinţei, tot un fel de apă de ploaie se cheamă.
„Speculaţii! Face şi ăsta pe deşteptul!” – ar putea spune, pe bună dreptate, chiar şi un confrate. Iar atunci, ce-mi rămâne? Să vă invit să ne uităm în jur, să vedem ce ni se întâmplă şi... voi decideţi. Ca eu, ,,omul aruncat în lume”, mă tot poticnesc. Acum şi pentru faptul că tocmai au ieşit prealaţii cu moaşte la plimbare de parcă sfinţii ar fi de vânzare!, (Poate greşesc, Dumnezeu să mă ierte!), propovăduind şi ei răbdare. Deci, „...puţintică răbdare, chestiuni arzătoare la ordinea zilei” zice ,,mon cher” de la tribună, răbdare zice şi popa (că tot a mai făcut-o şi o face zi de zi în slujba... domnului cutare), răbdare... Parafrazând întreb: răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice! Orişicum?... De votat (v)-am votat! În plus, acum şi până când?
,,E, şi dumneata...” – îmi zice unul Stan ( ăla păţitul, aţi auzit de el, de pe la mine din Bulzeşti) - ,,parcă n-ai şti! Până ce-or face ăştia toţi, dar toţi, cocoaşa mare!” Da? ,,Da!”
Ei, păi, atunci, fraţilor, ce să mai zic: răbdare!
Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice?!... Orişicum?!... Nu?
Duminică, 24 10 2010, Autor: Nicolae Bălaşa
Bulzeşti, Dolj
