România lui Dan Diaconescu
În condiţii normale, despre Dan Diaconescu n-ar fi trebuit să           ştim nimic. Inteligenţa lui nu depăşeşte marginile unei sprinţare           şmecherii de Caracal, raporturile lui precare cu limba română se           înscriu strict într-o funcţionalitate de duzină, înfăţişarea şi           comportamentul lui pendulează între banal şi stînjenitor. Ar fi putut           fi organizator de chermeze într-un tîrg de provincie, ar fi putut, în           cel mai bun caz, să facă o carieră de activist în vreun consiliu           judeţean din Oltenia. Dar pentru că sîntem în România, acest ins           "fără însuşiri" (cum ar fi spus Musil) a devenit milionar           şi vedetă. Ziarele vorbesc de o avere aiuritoare (30 de milioane de           euro, 2 Rolls-Royce-uri, un Bentley, 2 elicoptere, iaht, vile etc.).           A fost premiat de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română,           dar şi de alţii, a fost şef la Jurnalul naţional şi la           Cotidianul, face rating, vrea să se extindă pe piaţa           internaţională, iar de curînd, după dramoleta cu arestarea, ameninţă           că va candida la preşedinţie, în numele unui nou partid, botezat,           nici mai mult, nici mai puţin, "Partidul Poporului Român".           Să fie vreun secret genetic? (Aud că tatăl milionarului nu e nici el           de ici de colo: a trimis o scrisoare preşedintelui SUA, propunîndu-i           să instaleze o bază militară americană la Caracal). Cum să-ţi explici           un asemenea succes, cum să pricepi transformarea neantului în stea?           Nu poţi decît să citezi un admirator al OTV-ului, care, pe un blog,           îi spunea tandru patronului: "ieşti (sic!) cel mai           tare!".
 
Romanii la inundatii (lupta cu apele) 
Dan Diaconescu nu are decît un singur criteriu: audienţa. Şi o           singură abilitate: acomodarea la nivelul cel mai de jos al           consumului public: cadavre pierdute, vraci providenţiali, scandaluri           politice şi de familie, dezvăluiri senzaţionale. Prost-gust,           trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hîrjoană calomnioasă, jeg.           Justificarea? Lumii îi place. Lumea vrea! Lucrurile de genul ăsta îi           plac, în orice caz, dlui Diaconescu. Ăsta e universul lui, dacă nu           cumva mă înşel şi, de fapt, cînd nu e pe post, se dezmorţeşte niţeluş           răsfoind Shakespeare sau Rimbaud. Da, lumea vrea tot soiul de           ieftinătăţi, tot soiul de stimulente pentru viscere. Mă mir că nu           vedem încă pe OTV execuţii în direct, seriale porno, copii torturaţi           şi crime filmate "cu camera ascunsă". Rating-ul ar deveni           apocaliptic. Există, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de           cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă           tocmai această zonă, a întărîta ce e mai rău în om, a face           spectacol din mizerie, a convoca "publicul larg" la o           extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător. Sper           că, din cînd în cînd măcar, Dan Diaconescu are mici insomnii, vagi           nelinişti sufleteşti: în fond, e un periculos distribuitor de           droguri, un instigator la disoluţie sufletească, la torpoare mentală,           la sub-umanitate.
 
Şi totuşi, ni se spune - o spune Dan Diaconescu însuşi -           România se bucură să-i devoreze oferta. Am mai spus-o: nicăieri în           lume (atîta cît pot vorbi din experienţă directă) nu există un           asemenea post de televiziune. Există posturi comerciale, există emisiuni           îndoielnice, dar nicăieri nu se îngăduie unui utilizator al eterului           să livreze, zece ore pe zi, dejecţie pură. Nici o televiziune cît de           cît responsabilă nu-şi invită spectatorii să savureze haznaua. Dacă           însă România poate fi echivalată cu "fanii" OTV, atunci           avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa           propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu           atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan           Diaconescu.  
Aici atingem punctul central al perplexităţii şi al neliniştii.           Căci în vreme ce CSAT face gafa de a-şi antagoniza întreaga lume           gazetărească, punînd-o pe aceeaşi listă cu Bin-Laden, membri marcanţi           ai aceleiaşi instituţii, de la preşedinte la prim-ministru, de la           unii membri ai cabinetului la parlamentari subţiri "de-ai           noştri" consimt să apară la OTV. Cine critică puterea n-o poate           face decît interesat şi se face vinovat de trădare. Cine omoară,           seară de seară, suflete e frecventabil. Traian Băsescu face "în           direct" schimb de bancuri cu Dan Diaconescu, îi răspunde şugubăţ           la întrebări de genul "v-aţi înşelat vreodată nevasta?" sau           "care din fetele din studio vă place mai mult?" şi           stabileşte că 99% dintre români ascultă cu plăcere manele,           (precizînd, totuşi, că el personal e mai "elitist": se distrează           cu colinde "chiar şi vara"). Ştiu, aşa-i politica! E vorba           de "fineţuri" electorale, de strategice jocuri de picior.           Dar asta nu face decît să-mi sporească îngrijorarea faţă de maladia           naţională întruchipată de OTV. Şi să-mi amplifice teama faţă de România           lui Dan Diaconescu.
Sursa foto: http://baricada.wordpress.com






