Washington, Bruxelles, Moscova, para mălăiaţă (şi românul, la prima strigare)

“Lumea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor.” - ne spune Ludwig Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, şi, vreau sau nu, din lipsa argumentelor, ar trebui să fiu de acord cu afirmaţia marelui gânditor. Cum însă există şi alte puncte de vedere conform cărora, de exemplu, ,,Ştiinţa este foarte fragmentată şi abordarea realităţii se face prin Aparenţă (Maya)(...). Ştiinţa nu cunoaşte încă adevărul chimiei şi fizicii. Cu aproximaţie, la fiecare zece ani, vechile adevăruri sunt abandonate sau modificate din cauza rezultatelor cercetării. Deci, când omul încearcă să compare ştiinţa cu lumea spirituală, el compară o ştiinţă a cărei finalitate nu este cunoscută cu adevărul spiritual pe care el nu îl cunoaşte” (Sri Sathya Sai Baba citat de către C. R. Priddy în Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.htlm), trebuie să am, măcar, rezerve.

Desigur, când, azi, aud ceva, mâine, acel ceva e altceva, scrâşnesc din dinţi, ca omul care şi-ar dori ca orice chestiune, zic eu, de substanţă, să aibă măcar un început şi un sfârşit, conturat la nivelul unui rotund, încât să pot pune şi eu, liniştit, o vreme, capul pe o pernă. Un fel de teorie a ciclicităţii, şi ea de pus sub semnul întrebării (poate chiar banală), dacă am în vedere, fie şi numai empirismul enunţat, mai întâi de către Thomas Hobbes (1588-1679) (,,Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simţuri”) şi apoi de către John Locke (1632-1704) cel care a mai pus o virgulă, a adăugat trei cuvinte, o prepoziţie simplă, şi a dărâmat ani (zeci) de cercetare, ştiinţă şi credinţă. Hobbes a avut parţial dreptate, ne spune Locke, cu oarecare ironie. ,,Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simţuri, cu excepţia intelectului însuşi”), zice el şi deschide perspectivele apriorismului kantian.

E, păi, nu îţi vine să îţi tragi un glonţ în cap?! Tocmai când crezi că l-ai prins până şi pe dracu, l-ai făcut ghem şi îl poţi da chiar şi de-a dura, uite-l, nu e! Ca să vezi ce e lumea! Lumea gândului (că „din ce este cel mai mult gândul este”- Socrate) şi a Cuvântului prezent, pe la noi, încă de dinaintea începutului. ,,La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi cuvântul era Dumnezeu” - versetul 1.1 din Sfânta Evanghelie după Ioan, spune tot. Ba, mai mult, îmi trage storurile şi rămân, o vreme, şi mut şi în beznă.

Cum soarta şi sensul omului ţin de prezenţa lui în lume prin limbaj (mai pe româneşte, prin a da din clanţă), că altfel ia câmpii, contextual, schimb şi eu semantica (cuvântului) şi încerc să re-gândesc şi să-mi re-formulez lumea prin restrângere şi raportare, având în vedere contextul de exprimare. În consecinţă, privesc în jur, încerc să înţeleg, să-mi aşez corect sufletul pe linia vieţii, să vorbesc şi...nedumerire! Din nou, ea, lumea, globalizată, un fel de Turnul Babel, parcă acum, înainte de potop! (în vremurile biblice, după!). Chiar că am dat de dracu!.

Mda, chiar şi aşa, fără a şti pe ce lume sunt, îmi fac curaj, (cumva, cumva tot trebuie să o scot la capăt!) şi încep a crede că datul meu din clanţă ar avea structură metafizică, iar eu aş fi un fel de ,,filosof”. Poziţie cândva, bună! Azi... Dar decât un încurcă lume, sef peste o gloată înfometată, mai bine...

E, altă viaţă! Măcar de-acum am şi eu, cât de cât, acolo, un statut. În consecinţă, mă întorc la ale mele şi, din tălmăciri, studii şi răstălmăciri, aflu că întregul, inclusivitatea şi coerenţa înţelegerii ar fi cele mai importante idealuri ale metaştiinţei iar scopul general al ei ar fi promovarea înţelegerii ce poate coagula, fie şi numai ideea de unitate a lumii. Altfel spus, Coerenţă, consens, înţelegere ar fi (la prima strigare, apoi păpica, fără ea nu se poate!), cam ce-ar trebui pentru unitatea oamenilor. Inclusiv a politicienilor. Evident, dacă şi ei fac parte din categorie!

Acum, că tot a venit vorba: de ce nu s-o înţelege şi n-o fi uniţi cei din politică? La drept vorbind, răspunsul e logic şi la vedere, dar, zice-se, prin târg, că dracu ar şti mai bine! Ce-i drept, Dumnezeu, din câte se spun unii, ar fi prins cu noua ordine în univers, şi nici că s-ar mai baga! Ne-ar lăsa aşa, ,,să fierbem în suc propriu”. Ce să mai zici?! Asta am vrut, asta avem! În plus, Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat! – e o chestiune ce ar ţine, la prima vedere, doar de teologie, însă nici filosofiei politice nu-i este străină! Chestiunea, evident! Mai ales aia cu luatul! De! Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat! Şi noi stăm, Nătăfleaţă că, doar, doar, o pica vreo pară... Mălăiaţă ar fi tocmai pe gustul , însă... Ăia de la Washington, Bruxelles sau Moscova, acum, ce-or face? Că până mai ieri... Ştiţi voi mai bine! În plus, povestea cu lupul, năravul şi părul o învăţăm de cum zărim lumină. Apropo: ,,Am zărit lumină pe pământ/ Şi m-am născut si eu/ Să văd ce mai faceţi/Sănătoşi? Voinici?/Cum o mai duceţi cu fericirea?” MarinSorescu

Duminică, 07 11 2010
Bulzeşti, Dolj,
Nicolae Bălaşa

ROSTUL

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti. 

Dan Puric / 1-Mai-2010, Romania

Ce nu uită poporul român şi uită Victor Ponta?

Poporul roman stie ca destinul sau nu sta in mainile lui Victor Ponta. Ponta are impresia ca o manifestatie publica, sindicala, poate fi confiscata daca isi agata tricolorul de gat si sta in ploaie alaturi de muritorii de foame.
Nu, domnule Ponta, poporul acesta plouat de picaturile grele ale toamnei austere nu crede in dumneavostra. De ce nu crede in grija pe care o aratati fata de soarta lui? Pentru ca dictonul care dicteaza realitatea este "si, daca vin ailalti, fac mare branza"?

"Toti e pentru ei, maica", este zicala preferata a omului simplu de la tara. Oamenii au invatat in 20 de ani de libertate ca, indiferent daca esti primar, presedinte sau premier, "esti pentru tine".

Acum, degeaba incerci, ca politician, sa te ridici pe baricada dreptatii, sa te pozitionezi ca liderul imaculat neatins de interesele politice, nimeni nu te crede.

Victor Ponta a dus discursul PSD intr-un derizoriu fara limite. Cu pelerina in ploaie, carandu-l pe Vanghelie in spate si fularul tricolor la gat, dadea impresia unui lider nationalist de extrema dreapta.

Grija exagerata pentru invatatoarea Anghel nu mai dadea voie vorbelor liderului PSD sa iasa din gat. Cand i s-a pus o intrebare incomoda la Realitatea tv a parut socat, ripostand cu o expresie de repulsie fata de tot: "eu ma lupt pentru oameni si dumneavostra va luati de mine"!.

Ce nu uita poporul roman si uita Victor Ponta? Noi si-ai nostri cetateni nu uitam ca PSD-ul a vegheat tot timpul din umbra.

Ion Iliescu incerca sa acrediteze ideea ca PSD nu a fost la putere deloc in ultimii 7 ani, punct de vedere exprimat la ultimul congres social-democrat. Fals, domnule Iliescu.

Nu ati pierdut puterea decat pentru putin timp. Poate pe mana dumneavoastra, dupa cum spuneti. Dar ati revenit pe mana liberalilor care, fara sustinerea rosie din Parlament, erau spulberati demult de la Palatul Victoria.

Cum sa condamni o asumare a Guvernului Boc in Parlament, cand, fix cu un an in urma, faceai acelasi lucru presat de FMI. Chiar Legea Educatiei a fost asumata de alianta PSD-PD-L, iar ulterior Curtea Constitutionala a retrimis-o Parlamentului.

Si-acum, fata blanda a doamnei Cati Andronescu transmite incurajari patetice catre o invatatoare din Olt. O invatatoare care cere respectarea unei legi votate inclusiv de PSD, dar care nu s-a obosit sa-si dea interesul pentru punerea ei in aplicare in cele 9 luni de guvernare.

Motiunea de cenzura a ajuns o banala insiruire de texte antipersoana, si nu un discurs constructiv care sa aduca argumente in favoarea caderii Guvernului Boc.

Ura fata de Udrea sau Blaga nu-i un motiv care sa induca unor parlamentari sentimentul de repulsie fata de esecul guvernarii portocalii. Poate ca ura lor este mai mare fata de Victor Ponta si analizeaza totul la nivel personal. La nivel global nici nu mai conteaza, pentru ca ei vor sa contracareze atacul celorlati fata de ai lor.

Victor Ponta a gresit cand s-a alaturat manifestantilor din Piata. A dat apa la moara contestatarilor, care au comparat venirea sindicalistilor din tara cu cea a minerilor lui Iliescu.

Ori, Iliescu, pentru bucuresteni, reprezinta inca un element dubios al trecutului golanesc. Este normal ca oamenii sa te aclame daca le promiti bani. Oricine sare-n sus de bucurie si e-n stare sa-ti pupe mana daca-i promiti parale. Insa promisiunile trebuie sa aiba acoperire.

Puterea spune ca n-au, Ponta zice ca el da inapoi ceea ce s-a furat oamenilor. Din pacate, n-am uitat cele 9 luni in care ne-a demonstrat ca nu mai sunt bani. Altfel, nu era cota parte la acordul cu FMI. Asa ca, Che Guevara nu a fost al nostru si nu va fi, de-acum, apururea si-n veci vecilor. 

Sursa: Ziare.com Autor: Liviu Anghel

Piloţii orbi - Deşi pare lung, articolul merită pe deplin citit !

Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

"Mergeţi cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni!" (urare getica straveche)

Pilotii orbi, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937

Dor de Romania?!? - un text care doare

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman.

Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adînci, bărbaţii - aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor.
Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în
doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative.

Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între
hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.


Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît "dincolo" la preţuri mai mari decît "dincolo", la salarii mai mici decît "dincolo".

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul.
Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept".
Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar
n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim?


Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ.
Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile.

În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

... impotriva prostiei zeii insisi lupta in zadar ...

Autor: Alin Fumurescu

Alin Fumurescu - preda filosofie politica la Indiana University-Bloomington (deocamdata)

"Pana acum am facut medicina, am condus sau/si colaborat la mai multe
publicatii - NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul,
Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema
Veche, ma tarasc prin pesteri, am scris piese de teatru (una jucata la
Teatrul National Tg-Mures, alta la Teatrul National din Cluj), merg la
pescuit, am terminat Filosofia, doua masterate in Stiinte Politice
(unul in Franta, celalalt in USA), am explorat un afluent necartat al
Amazonului, sunt ABD la Indiana University-Bloomington, iar cand ma
satur de stat pe canapea ma catar pe munti sau lesin de caldura prin
desert. Habar nu am ce voi face in continuare... "

Opinii: Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice, ...orişicum!”

 

Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice, ...orişicum!”

Şi eu, ca tot românul, care se uită la televizor (în ideea de a mă informa şi de a înţelege lumea înconjurătoare, de a mi-o reprezenta, măcar la nivelul limbajului pentru a găsi şi a-mi da, evident, un sens - în ultimă instanţă, test de inteligenţă şi adaptare), văd şi aud, de acolo, că tot ce mi se întâmplă ar ţine de faptul că aş fi... sub limită. Că nu mă duce  gogoloiul şi, din acest motiv,  instituţii care mai de care, dar mai ales politice nu trebuie să-şi mai bată capul, câtă vreme ,,chestiuni  arzătoare la ordinea zilei” depăşesc înţelegerea mea. Pe de altă parte, spune la ,,telembizor” ,,mon cher”, că, dacă mai vreau să mai bag mâine mămăligă în gură, (astăzi, în rai, n-a mai fost nici măcar mălai!) trebuie să accept. Cu alte cuvinte, starea actuală (a noastră, a tuturor, că dacă ar fi doar a mea, ,,trai pe vătrai, nineacă!”) e una de supunere,  nu una de pus sub semnul întrebării, de despicat precum firul în patru, de gândit şi de găsi soluţii. Ce să mai zic? La drept vorbind,  dacă a spus-o şi Brucan, trebuie să fiu cumva de acord cu faptul  că lumea se împarte în proşti şi deştepţi. Ei, bine, într-un context oarecare, pe vremea când mai  puteam glumi, un şef, (cu „foncţie”), mi-a reamintit , într-un oarecare târg mare, spusa profesorului. ,,Mda! - i-am răspun eu - şi aci regula e aceeaşi. ...Numai că  deştepţii   vin din provincie. Acum când provincia, ,,parcă e, parcă nu e”, contextual, mă tot întreb unde mă postez eu, unde se află semenul meu şi, evident, cel care o spune sus şi tare: „acceptă şi ai răbdare!”
Cu sufletul pus pe calea ferată, gata de capitulare, îmi aduc aminte că textul conform căruia în perioada contemporană, considerată ca fiind a treia tematizare filosofică, “lumea este dată prin comunicare, prin semnificare, şi lucrul este numai un semn printre semne. Semnul este primordial pentru că lumea nu există decât în măsura în care există limba, iar cunoaşterea este relativă la comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoaşterii”, (...) “animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume. Mediul se constituie la nivelul stimulilor şi indicilor, al semnalelor şi simptomelor, pe când lumea nu poate apărea decât la nivelul semnelor” (A. Codoban, Semn şi Interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 14-15) .
Mda! – iar aprob repetând: ,,animalele trăiesc în mediu; omul trăieşte în lume”,  şi asta pentru că , adaug eu, comunică (limbaj articulat la nivelul conştinţei).  Mă crucesc şi mă întreb (prin raportare la textul biblic): dacă, mai nou, comunicare nu e, nimic nu e? Altfel spus, ce nu comunicăm  nu există?  Nu! Sau cel puţin aşa spun F. van Eemeren şi R. Grootendorst în La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996. p. 39. : ,,ceea ce este şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există”,
 Las la o parte citatul, fie şi numai  pentru faptul că lucrurile pot fi şi altfel, însă nu pot trece cu vederea că discursul este un act de limbaj în care trebuie măcar picurată, vrând  sau nu , informaţia. Iar ea, informaţia,  ar trebui  redată la nivelul unei structuri logice şi coerente, căreia, după spusa lui Noica, i s-ar asociza şi un înţeles. Înţeles, adăugăm noi, dacă şi numai dacă, în exprimare este şi un gram de adevăr. Altfel spus, aceste acte de limbaj sunt  percepute dacă receptorul este în măsură să recunoască şi propoziţiile şi funcţia lor comunicativă, să distingă între un act de limbaj direct sau indirect, simplu sau complex, şi să-i cunoască valoarea de adevăr. În caz contrar, discursul, oricât de savant ar fi, este cam tot un fel de bălmăjală  în timpul căreia palavragiului îi scapă păsăreii pe gură.
Domnule, asta e!  Ca să vezi, abia acum îmi dau seamna de unde hoardele de porumbei prin centrul oaraşelor! Mai ales după campaniile electorale!
 Lăsând gluma, pentru o mai mare limpezime (evident, la nivel ştiinţific), trebuie să aduc aminte faptul că actele de limbaj posedă, din perspectiva autorilor menţionaţi mai sus,  cel puţin câteva proprietăţi:
1. actul de limbaj este o acţiune, în consecinţă informaţia pregăteşte, incită, ea are datele pentru valoarea de decizie, deci de acţiune;
2. actul de limbaj este un act intenţional;
3. actul de limbaj este un act convenţional care depinde, în realizarea sa, de anumite condiţii;
4. actul de limbaj este determinat contextual.
 În acelaşi scop, mă simt obligat să spun (fără a nuanţa), faptul că informaţia-enunţ este uşor  localizată şi considerată ca adevărată, dacă îndeplineşte măcar câteva condiţii de indentificare:
1. Condiţia de conţinut propoziţional;
2. Condiţia esenţială;
3. Condiţii pregătitoare;
4. Condiţii de responsabilitate  (ibidem, p. 39).
Dacă aş mai adauga la cele enunţate anterior şi numai faptul că F. van Eemeren, R. Grootendorst clasifică actele de limbaj în: Acte de limbaj reprezentative, directive, promisive, expresive, declarative etc., am da cel puţin nuanţă, dacă nu şi credibilitate, celor spuse. Cert este că o analiză pertinentă de text şi de conţinut pune în evidenţă atât tipul propoziţiilor cât şi valoarea lor de adevăr. Iar dacă ele, propoziţiile, mustesc a adevăr, în conţinut,  în faţă iese şi vorbitorul, oricine ar fi: eu, omul de rând, semenul meu, savant de renume, politicianul etc.
Cu toate acestea, după toate cele spuse, pentru că veşnic am fugit de ermetisme ca dracu de tămâie, trebuie să recunosc faptul că şi acum, la fel ca la început, sunt în aceeaşi mare încurcătură! Pe de o parte, bâjbâi în a-mi  găsi locul (prost sau deştept? – Dumnezeu ştie! Cică ar depinde, în mare măsură, de... p----d, S--ă, şi, evident, de perspectivă, la care, mă rog, trebuie adăugată şi interpretarea. Asta pentru că sunt din cei ce se ocupă cu ea!), pe de alta, cei ce ar trebui să vorbească, tăcând (lăsând la o parte momentele în care bat câmpii), îmi dovedesc, fără ezitare, că  nu există,  şi nu în ultimul rând, în lipsa celor anterioare, analiza, fie ea şi de domeniul ştiinţei, tot un fel de apă de ploaie se cheamă.
„Speculaţii! Face şi ăsta pe deşteptul!” – ar putea spune, pe bună dreptate, chiar şi un confrate.  Iar atunci, ce-mi rămâne? Să vă invit să ne uităm în jur, să vedem ce ni se întâmplă şi... voi decideţi. Ca eu, ,,omul aruncat în lume”, mă tot poticnesc.  Acum şi pentru faptul că tocmai au ieşit prealaţii cu moaşte la plimbare de parcă sfinţii ar fi de vânzare!, (Poate greşesc, Dumnezeu să mă ierte!), propovăduind şi ei răbdare. Deci, „...puţintică răbdare, chestiuni  arzătoare la ordinea zilei” zice ,,mon cher” de la tribună, răbdare zice şi popa (că tot a mai făcut-o şi o face zi de zi în slujba... domnului cutare), răbdare...  Parafrazând întreb: răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice! Orişicum?... De votat (v)-am votat! În plus, acum şi până când?
,,E, şi dumneata...” – îmi zice unul Stan ( ăla păţitul,  aţi auzit de el, de pe la mine din Bulzeşti) -  ,,parcă n-ai şti! Până ce-or face ăştia toţi, dar toţi,  cocoaşa mare!”  Da? ,,Da!”
Ei, păi, atunci, fraţilor, ce să mai zic: răbdare!
 Răbdare, răbdare, dar... şi noi, că orişice?!... Orişicum?!... Nu?

Duminică, 24 10 2010,                                 Autor: Nicolae Bălaşa
      Bulzeşti, Dolj   

Vesnicia incepe cu Ion Iliescu

In ce masura mai seamana PSD cu discursul lui Ion Iliescu de la congresul mobilizator care l-a adus la microfon cu mesaj inclusiv pe Radu Sarbu, reprezentantul unui partid care-l socotea pe fondatorul socialismului cu fata umana ca fiind la originea tuturor necazurilor de dupa revolutie ale romanilor?

Socotind dupa cantitatea discursului, intr-o mica masura. Cele peste 40 de minute de analiza denota ca neamaiavand audienta in interior, fiind de multisor nevorbit cu rost, Ion Iliescu a folosit ocazia pentru a arata ca inca exista, si are o capacitate de lupta demna de lauda.

Dar nu atat spre poporul pesedist s-a adresat el, ci mai ales spre bazinul sau electoral, care inclin sa cred ca mai are inca o consistenta de invidiat, cu toate ca parintele PSD se afla la varsta la care ar trebui sa impleteasca botosei.

Care bazin electoral nu are unitate de masura pentru populism, acest concept lipsindu-i cu desavarsire din fondul principal de cuvinte. Cum sa nu fie asa, de vreme ce este destinatarul manierei lui Ion Iliescu de-a socoti vremurile pe care le-a calarit timp de10 ani?

Presedintele-fondator este constient ca fiind un rasfatat al sistemului, a facut parte din el si si-a pus amprenta asupra dezvotarii democratiei romanesti, dar in ochii electorarului, care are memorie scurta, asta nu are importanta. In ce masura a ajuns societatea in care ne invartim sa sufere de toate bolile de nervi si din cauza prestatiei sale parintesti nu mai conteaza - aceasta este singura constatare in jurul careia ma invart de cand l-am ascultat, si ma intreb cati dintre romani isi mai amintesc.

In fapt, pe o aducere-aminte selectiva se bazeaza Ion Iliescu. Principala caracteristica a companiei pentru cucerirea puterii de catre PSD este demonizarea actualilor guvernanti prin comparatia cu dictatura lui Nicolae Ceausescu.

Socialismul modern pe care pretinde ca-l presteaza face apel la mancare si acoperis, cu capitolul distinct constituit de categoria "sa luam de la bogati si sa dam la saraci". Un mesaj drag, probabil, unor investitori care se aude ca se pregatesc sa ne calce pragul, invitati de forta de munca tot mai ieftina si mai deznadajduita. Bun venit, impozitul pe profitul dumneavoastra tocmai s-a dublat!

Dar politica pasilor cu bataie lunga nu se afla in intentiile socialistilor. Sa apuce mai intai puterea, si apoi or mai vedea ei.

Pana atunci, sa le spunem oamenilor ca tara are un potential agricol enorm, pe care nimeni nu l-a pus in valoare. Ca mor de foame la marginea ogorului, ca dreapta a destabilizat economia de fiecare data cand a venit la putere dupa ce guvernarile socialiste au reparat-o cat de cat.

Mai ramanea sa-si aduca aminte Ion Iliescu de mosieri, sa reafirme ca proprietatea este un moft, si tacamul era complet. Doar ca tinta sa electorala se afla si in zona urmasilor acestora, si nu dadea bine.

Dar haideti sa spunem ca PSD isi va repara toate greselile cand va ajunge la putere, toate erorile de judecata. Va termina cu furtisagurile care adusesera acum cativa ani Romania in topul clasamentului coruptiei. Mie imi trebuie insa mai mult decat sperante.

As fi apreciat urmatoarea fraza: Am furat de-am rupt, au furat si urmasii nostri ce le-am mai lasat, dar de-acum gata, nu a mai ramas nimic, tragem linie si punem osul. Dar ea n-a venit! 

 

Sursa:Ziare.com